Pragmatismul este probabil cea mai tentantă marfă în lumea noastră materială. Fără pragmatism, viziunea unui om rămâne o simplă fantezie. Fără un plan de acțiune, un vis moare în stadiul de proiecție mentală. Ne impunem termene, ca să nu ratăm esențialul și bifăm rezultate, ca să dăm sens timpului. Vânăm idei spectaculoase, misiuni personale mai mari decât noi înșine și realizări care să vorbească singure despre cine suntem. Trăim într-o etapă, dar deja suntem cu gândul la următoarea, iar în numele pragmatismului declarăm că suntem raționali, prezenți, cu mintea limpede și perfect sincronizați cu valorile noastre.
Investim cu un scop, muncim întru scop, ne sacrificăm pentru scop, ne identificăm cu scopul și ne-nchinăm la el. Întreaga satisfacție a lumii depinde de cursa atletică de la un scop la altul. În aceste timpuri, fericirea unui om se naște cu un scop nou și moare odată cu materializarea lui. Ca și când viața toată ar fi un simplu șir de evenimente și demonstrații de forță și atât.
Ideea care are cea mai mare putere să ne distragă de la adevărata noastră menire este celebra misiune personală definită în contextul brandului personal, despre care vorbește întreaga industrie care și-a propus să eleveze individul. A-ți defini misiunea personală este un act de mândrie, o dovadă de inconștiență, o capcană rafinată. Este în trend, dar neproductivă și total inutilă. Câți oameni, atâtea misiuni personale! Toate mai mari decât ei înșiși. Iar lumea e din ce în ce mai săracă, mai anemică și mai mică..
Nevoia de a-și defini misiunea personală aparține celor care-și pierd direcția în timp ce cred că dețin controlul, e cea mai bună dovadă a faptului că n-au identitate, că au uitat cine sunt și încotro merg. Misiunea personală nu se poate defini și nici re-defini la intervale de timp. Ne-a fost dată, dar nu ne aparține. Cu misiunea personală am fost împuterniciți în momentul în care ne-am născut. Este una și aceeași pentru toți. Constă în neirosirea șansei. Atât. Din momentul în care încerci să o definești într-un mod sofisticat, alimentându-ți autoimportanța, alterezi însăși esența ei.
Unitatea de măsură a șansei noastre este timpul. Singurul instrument pentru gestionarea timpului, este corpul, deci să avem grijă de el. Pe lângă timp, mai avem la dispoziție alte două resurse importante: energia și informația. Și asta-i tot. Neirosirea șansei înseamnă deprinderea abilității de a gestiona aceste 3 elemente și ridicarea acestei lucrări la nivel de artă. Acesta este managementul real, managementul – ceea ce faci cu timpul, energia și informația. Clipă de clipă, fără nici o definiție forțată.
Vorbim atât de mult despre trezire și libertate! Gradul nostru de trezire este strâns legat de capacitatea noastră de a încărca cu stări de conștiință fiecare moment al existenței, de a anticipa consecințele actelor noastre, până în cel mai fin detaliu. Dar cu ochelari de cal, nu facem decât să trăim la întâmplare, ne bate vântul când dintr-o parte, când din alta. Fără a avea o ancoră puternică, fiecare nou val are puterea să ne ia cu el. By the way, nu aceasta este semnificația lui “go with the flow”. 🙂
E plin iar internetul de revoluții, ședințe foto, piele la vedere, citate motivaționale și articole bine scrise. E plină și strada. Defilăm cu ele de parcă ne-ar aparține. Le postăm ca să vorbească despre noi, despre credințele noastre și despre aspirațiile noastre. E un scop aparent. Cel adevărat are legătură cu dorința de a demonstra cuiva ceva sau cu speranța că va fi o lecție pentru cineva pe care încă nu am iertat. Cu fiecare nouă “pandemie” ne îmbolnăvim și mai mult de revoltă și de ură, de pasiunea de a fi remarcați și de disperarea de a fi urmați. E greu să aduci plus valoare, fiind complet dezinteresat. E nevoie de multă viziune și putere de renunțare.
Aud des îndemnul “să fim creatori ai circumstanțelor și să nu ne lăsăm modelați de ele”. Sunt de acord. Dar ce înseamnă de fapt acest lucru? Ce înseamnă să creezi tu oportunități? Poziționare mai bună, marketing mai agresiv, expunere mai mare, mai multă vizibilitate, mai mult zgomot, felul inedit în care te raportezi la provocările actuale, un nou partener de afaceri, un nou partener de viață? Circumstanțele nu se creează cu elemente exterioare nouă. Când lăsăm totul la îndemâna instrumentelor exterioare, am ratat oportunitatea de a fi.
Uhh! Ce pandemie revelatoare traversăm din nou! O imensă șansă în care, ne place sau nu ne place, ni se dezvăluie iar adevărul. În situații de criză, marea majoritate a adormiților se comportă exact ca un om trezit brusc din somn. Nu se controlează prea bine, lasă la vedere toate lipsurile, încă vede în ceață și se freacă frenetic la ochi, pășește nesigur precum un om beat și bolborosește în monologuri neclare, pentru că are nevoie de un minut în plus ca să distingă visul de realitate. Sunt acești oameni de condamnat? Nu ridicați din prima piatra. Să cugetăm puțin. De fapt.. ce-ar trebui să facem atunci când lumea stă să cadă?
A crea circumstanțe și oportunități este nici mai mult nici mai puțin egal cu a încărca cu stări de conștiință unitatea de timp care îți stă la dispoziție acum, este egal cu a încărca conținut real în acest minut și în această oră. Chiar dacă e greu. A devenit greu, pentru că n-am făcut ce trebuia la timp. Am suferit de un deficit de atenție și acum ne confruntăm cu un deficit de resurse: financiare, morale, umane. Măcar acum să ne prindem cum e cu “conținutul”. Conținutul real aparține ființei noastre, nu normelor sociale, nu dependențelor noastre, nu ambițiilor noastre de a face public orice nou trend efemer. Frica a devenit singurul resort al acțiunii umane. Apar “salvatori” noi cu același discurs despre “eliberare” – un vocabular propagandistic ce nu-i de fapt decât ambalajul ermetic al tuturor fricilor lor nerostite. Să nu uităm că salvatorii sunt în stare să ucidă pentru siguranța lor; e-n filosofia lor de viață ca-n ultimă instanță să se salveze pe ei înșiși.
Și iarăși e lumea împărțită-n două: între oportuniștii pandemiei și victimele ei. Management, leadership… cuvinte mari, exemple puține! Într-o societate scindată între idei rigide și idei fixe, ne prefecționăm în a căuta adepți noi la vremuri noi. Nici măcar nu ne dăm seama că ei nu fac decât să întărească aceleași credințe bolnave ale noastre. Uităm că în contextul șansei individuale la viață, fiecare este de fapt un antreprenor pe cont propriu. În economia vieții, există intrări și ieșiri, gestionarea stocurilor, balanță și bilanț, profit sau faliment. Toate restul sunt doar niște borne kilometrice sau simple semne de circulație. Unele ne arată că suntem pe drumul corect, altele – că am luat-o pe câmpii.
În economia vieții există un singur post remunerat: stivuitorul de stări de conștiință. El este unicul arhitect real, singurul capabil să construiască o operă care nu se prăbușește peste ceilalți. E cel care preferă să anticipeze consecințele, în loc să numere eventualele victime, cel care trăiește asumat, cel capabil de inginerie interioară, de autoperfecționarea intimă, singurul care se pune pe sine în slujba aproapelui său, singurul altruist, singurul care face fără să facă zgomot, singurul care nu a pervertit cuvântul “pragmatism”. El nu este sclavul influențelor exterioare. Dezvoltarea lui personală stă în dezvoltarea continuă a propriei percepții și atât. Stivuitorul de stări de conștiință este acela dintre noi care înțelege că șansa la viață este o șansă și nu un drept. Iar misiunea personală este neirosirea ei. Înțelegerea acestor aspecte subtile este adevăratul bun simț. Sacrificiul personal concret este dovada calității noastre de potențiali oameni. Doar cel care are coloana vertebrală perfect erectă, are dreptul să fie influencer.
Mi-am amintit acum de testele acelea care-ți determină profilul de investitor atunci când investești în fonduri mutuale și care îți atribuie o trăsătură specifică: conservator, moderat, dinamic.. 🙂 Oare ce fel de investitor cosmic si-ar asuma în ultimă instanță, riscul de-a paria pe noi?
Foto: Unsplash